Untitled

Alte evidente ale legaturii dintre fenomen si câmpul magnetic sunt registrele statistice ale aurorelor polare. Elias Loomis (1860) si, mai târziu, Hermann Fritz (1881) au stabilit ca aurora apare de principiu într-o regiune de forma unui inel pe o raza de aproximativ 2500 de kilometri departare de polul magnetic terestru. Loomis a descoperit totodata legatura dintre formarea aurorelor si activitatea solara, observând ocurenta aurorelor boreale în Canada, într-un interval de 20 pâna la 40 de ore dupa o eruptie solara.

Istoricul cercetarilor

Aurorele boreale sunt studiate la nivel stiintific înca din secolul XVII. În 1621, astronomul francez Pierre Gassendi a descris fenomenul observat în sudul Frantei. În acelasi an, astronomul italian Galileo Galilei a început investigarea fenomenului ca parte dintr-un studiu referitor la miscarile astrelor ceresti. Faptul ca raza acoperita de studiul sau era continentul european s-a concretizat în observarea fenomenului în nordul continentului, de unde numele de aurora boreala.

În secolul XVIII navigatorul englez James Cook a constatat prezenta fenomenului observat de Galileo în Oceanul Indian, botezându-l aurora australa.De atunci a devenit clar ca efectul nu era exclusiv emisferei nordice terestre, motiv pentru care a aparut denumirea de aurora polara. În aceeasi epoca, astronomul britanic Edmond Halley a emis ipoteza potrivit careia câmpul magnetic terestru ar fi legat de fenomenul de formare a aurorelor boreale. În 1741, Hiorter si Anders Celsius au fost primii care au înregistrat evidente ale controlului magnetic când se observau aurorele.

Experimentul lui Kristian Birkeland cu camere de vidHenry Cavendish a calculat în 1768 altitudinea la care apare fenomenul, însa a fost abia în 1896 când prima aurora a fost reprodusa în laborator de catre Kristian Birkeland. Omul de stiinta, a carui experimente în camera de vid cu raze de electroni si sfere magnetice au demonstrat ca electronii se orientau spre regiunile polare, a propus în 1900 ipoteza conform careia electronii din aurora ar proveni din razele solare. Aceasta presupunere este problemtica datorita lipsei de dovezi în spatiu, nemaifiind considerata valabila în cercetarea actuala. Birkeland a dedus totodata în 1908 orientarea de la est la vest a curentilor magnetici.

Lucrarile lui Carl Stormer în domeniul miscarii particulelor electrificate în câmp magnetic au facilitat comprehensiunea mecanismului de formare a aurorelor.În deceniul 1950 a fost descoperita emisia de materie a Soarelui, denumita vânt solar, efect care explica, între altele, si pozitionarea cozii cometei, întotdeauna opusa fata de Soare. Aceasta teorie a fost formulata de fizicianul american Newman Parker în 1957, fiind confirmata în anul urmator de satelitul Explorer I. Începând de atunci, explorarea spatiala a permis augumentarea cunostintelor despre aurorele terestre, si totodata observarea fenomenului pe alte planete, ca Jupiter si Saturn.

James Van Allen a invalidat în 1962 teoria potrivit careia aurora constituie excesul centurii de radiatii. El a demonstrat ca gradul mare de disipare a energiei aurorei ar seca rapid întreaga centura de radiatii. Curând dupa aceea s-a constatat ca cea mai mare parte a energiei rezida în cationi, în timp ce particulele aurorei sunt aproape întotdeauna electroni cu energie relativ scazuta.

În 1972 s-a descoperit faptul ca aurorele si curentii magnetici asociati lor produc o puternica emisie de radio de 150 kHz, efect ce poate fi observat doar din spatiu.